Lasă-ți viața să vorbească

Vocația nu vine din voință, ci din ascultare. Trebuie să vă ascultați viața și să înțelegeți despre ce este vorba cu adevărat. Cuvântul „vocație” își are originea în termenul latinesc pentru „voce”. Vocația nu reprezintă un țel pe care-l urmăriți, ci o chemare pe care o auziți. Înainte să-i puteți spune vieții ce vreți să faceți cu ea, trebuie să o ascultați când ea vă spune cine sunteți. Trebuie să ascultați valorile și adevărurile din centrul propriei identități, nu de standardele după care ar trebui să trăiți – ci de standardele după care nu aveți cum să nu trăiți, dacă vă trăiți propria viață.

„Lasă-ți viața să vorbească” este o veche zicală a quakerilor. Poate fi interpretată în felul următor: Înainte de a spune vieții ce intenționați să faceți cu ea, ascultați ce intenționează ea să facă cu dumneavoastră. Lăsați-vă viața să vă spună ce adevăruri întruchipați, ce valori reprezentați.

Viața nu este reprezentată numai de punctele forte și de virtuți. Dacă vă veți lăsa viața să vorbească despre lucruri pe care doriți să le auziți, despre lucruri pe care le-ați spune bucuroși și altora, trebuie s-o lăsați să vorbească și despre lucruri pe care nu vreți să le auziți și pe care nu le-ați spune nimănui, niciodată.

Sufletul este asemenea unui animal sălbatic: dur, rezistent, inteligent, independent și, totodată, timid. Dacă veți da buzna în pădure și veți striga după acesta, el nu își va face apariția. Dar dacă sunteți dispuși să intrați tiptil în pădure și să vă așezați în liniște câteva ore, la rădăcina unui copac, s-ar putea să vedeți, cel puțin cu coada ochiului, prețioasa creatură pe care o așteptați.

Ideea de „vocație” este, de cele mai multe ori, emisă într-un mod deficitar. Vocația sau chemarea nu vine de la o voce din afara individului, o voce cu exigențe morale, care cere ca individul să devină ceva ce nu este încă: cineva diferit, cineva mai bun, cineva aflat dincolo de limitele lui.